Din viata

Sunt atâtea meserii ciudate

şi trebuie încercate.

Mă gândesc la viitor. Sunt un om matur în corpul unui copil pe care nu îl pot controla uneori. Iar când scapă de sub control simt că nu-l pot opri, oricât aş încerca. Ceva din interior vrea să facă lucrul ăla, nu ştiu ce sau cine, ştiu decât că nu e diavolul. Cred în cel de sus şi de asta. Poate că nu merg la biserică, dar omul trebuie să aibă pe Dumnezeu cu el oriunde merge. Aşa cum îl am eu. Revenind, spuneam că gândeam în avans. La ce o să fiu şi ce o să fac în viaţă. Nu ştiu ce e cu mine de la o vreme, dar îmi lipseşte încrederea. Şi mă gândeam ce o să ajung dacă nu o să devin ce-mi doresc. Adică ce o să fac dacă nu voi fi în unul din cele două lucruri care cred că vor fi parte din viaţa mea. Mă gândeam că Academia militară ar fi o soluţie, chiar dacă s-a întâmplat ce s-a întâmplat acum doi ani. Nimic de rău, doar că ai mei voriau să merg la liceul militar şi eu nu. Poate că mergând la academie or să fie şi ei mulţumiţi de mine măcar o dată. Uitându-mă ieri superficial peste testele de admitere am zis că n-am nicio şansă. Şi dacă nu am nicio şansă ce o să fac? O alternativă pentru viaţa mea ar fi ceva legat de calculatoare. Algoritmică, programare, internet. Nu ştiu la ce facultate să mă gândesc pentru că nu conosc niciuna. Nu contează asta, important e dacă nu o ajung acolo, ce se v-a întâmpla?

Mulţi zic că ştiu să mă descurc, şi mai zic că aş face-o mai bine dacă nu aş fi aşa timid. Nu ştiu câtă dreptate să le dau, nici măcar eu nu mă cunosc prea bine. Dacă nu aş prinde şansa de care spuneam mai sus ce aş face?

Totul a plecat de la premiza că în viaţă îţi trebuie bani ca să trăieşti. Şi aş vrea să vă povestesc de la ce a început totul. Îmi plac filmele, mai ales cele bune. Doamna mea dirigintă de la gimnaziu îmi spunea, nu mai ştiu la ce făcea referire, că filmele au două parţi: partea bună şi partea rea. Şi că eu trebuie să îmi dau seama de aceste două părţi ale unui film, să le delimitez şi să iau doar partea bună. Recent am văzut două filme, unul se numea Damage(2010), iar celuilalt nu-i ştiu numele că l-am văzut la televizor. Amândouă aveau ca personaj principal un om care făcuse puşcărie pentru o greşeală pe care acum o regreta şi care în momentul de faţă încerca să strângă bani pentru a-i ajuta pe cei cărora le-a făcut rău. Eu am luat doar partea bună a filmului, pentru că nu am vrut s-o iau şi pe cealaltă. Trebuie să ai suflet. Şi cred că măcar suflet am, iar dacă m-aţi cunoaşte nu aţi spune lucrul ăsta, dar în mine e ceva. Am luat partea bună a filmelor în care omul regretă pentru greşeala făcută şi încearcă acum să facă bine. În cele două filme, niciunul din cei doi actori nu aveau o meserie din care să câştige bani suficienţi, şi amândoi făceau şi altceva înafară de acest lucru. Unul câştiga bani din lupte ilegale iar celălalte din curse ilegale. Trecând peste partea cu flmele, ceea ce vreau să se ştie e că trebuie să lupţi şi fii cel mai bun. Doar aşa o să ajungi cineva. E un sfat, care şi mie îmi dă curaj uneori.

Revenind din nou, viaţă e nasoală. Şi cred că o să mă fac emo. Mă gândeam ce o să fiu eu după ce o să termin liceul. Acum două veri am lucrat la o societate agricolă. Nu e de râs. Am vrut să văd cum e, ai mei nu. Dar chiar am vrut să VĂD cum e şi am luptat pentru şansa asta. E greu, mai ales că nu tebuie să fii moale. De ajuns, a fost doar o încercare, şi nu vreau s-o repet. Vreau mai mult. Poate că acum am puţin mai multă încredere în mine, dar nu sifcientă.

Meserii sunt multe. Tester de jucarii erotice, degustator de mancare sau salvamar pe o plaja de nudisti. Vânător de râme, cap de masă, nursă de psihiatrie sau cambist. Multe, multe. Nu sunt nici optimist, după cum se vede clar. Ar trebui să gândesc că voi fi în trupele speciale, dar nu, eu mă gândesc dacă nu voi fi. Şi pentru mine mai mult decât pentru voi zic că încrederea şi optimismul sunt două atuuri pe care trebuie să le aibă oricine. Şi aici mă opresc.

Nu aici vroiam să ajung, dar mi-am pierdut ideea în timp ce mă gândeam la ea. Oricum, e bine de ştiut că viaţa e lungă.

Blogosfera

Profesionalism curat!

Îmi citeam feed-ul acum o zi, sau două, şi găsesc Video: Gigi Becali imitat în avion. Intru pe gsp şi apoi de acolo pe youtube către clip. Mai uimit decât de becali şi toţi ţăranii care îi imită râsul am fost de cel care filmase. Din simpla cauză că e din Roşiori şi are blog. Aşa zisul Sandu Marian, nu-l cunosc prea bine, a fost în avion cu gigi şi a filmat. Era bucuros că televiziunile au preluat clipul lui.

De pe youtube am intrat la el pe blog. I-am făcut Bouce Rate de peste 90%. (Adică am stat puţin, foarte puţin). De ce? Pentru că blogul mi s-a părut prea aiurea, scris de cineva cu prea mult timp liber, ştiu cititorii la ce mă refer.

Un mesaj pentru Marian, poţi să scrii şi tu frumos pe blog? Nu vrei să ai o imagine bună? Atunci mai lucrează la ea!

Şi încă ceva, te consideri blogger?

Later edit:

Ce nu-mi place la tine şi blogul tău:

  • tema. Are rost să spun mai multe?
  • conţinutul. Zici că susţii campania Noi scriem româneşte. Atunci de ce scrii aşa cum scrii? Dar ce zic conţinut, youtube mai bine.
  • elemente din sidebar. Total aiurea. Şi aşa că se încarcă pagina în 30 de secunde de la clipuri cu miss piranda, mai trebuie să se încarce şi de la vizite, zile rămase şi restul?

De aia zic că eşti profesionist!

Blogosfera, Din viata

Există aşa ceva?

În timp ce citeam Martin Page M-am hotărât să devin prost, pe la începutul lucrării am aflat ceva nou. Nu ştiam că există cursuri despre sinucidere care să te înveţe cum să nu dai greş. Adică să te duci la cursuri ca la şcoală iar profesoara să te înveţe cum să te omori. Şi cum să te omori sigur. Mă rog, vă las să citiţi câteva rânduri ca să înţelegeţi mai bine:

— Avem un prieten nou în seara asta, spuse profesoara, arătînd spre Antoine. îl voi ruga să se prezinte. Toată lumea se întoarse spre Antoine. Acesta, puţin intimidat la ideea de a lua cuvîntul în public, se ridică în picioare sub privirile binevoitoare şi încurajările mute ale asistenţei.
— Mă cheamă Antoine, eu am douăzeci şi cinci de ani.
— Bună, Antoine! răspunseră în cor participanţii.
— Antoine, interveni profesoara, poţi să ne spui de ce te afli aici?
— Viaţa mea e un dezastru, explică Antoine stînd tot în picioare, mişcînd nervos din mîini. Dar nu asta e cel mai grav. Adevărata problemă este că sînt conştient
— Tu ai ales să te sinucizi, murmură profesoara punîndu-şi mîinile pe pupitru, pentru a te cufunda în neantul liniştitor.
— De fapt, sînt atît de puţin dotat pentru a trăi, încît poate că mă voi realiza prin moarte. Am fără îndoială mai multe aptitudini să fiu mort decît viu.
— Sînt convinsă, Antoine, aprobă profesoara, că vei fi un mort foarte mare. Iar eu pentru asta sînt aici: ca să te învăţ, ca să vă învăţ să terminaţi cu viaţa asta care ne dă atît de puţin şi ne ia atît de mult. Teoria mea teoria mea este că e mai bine să mori cîtă vreme nu ţi-a luat viaţa totul. Trebuie să păstrezi muniţii, energie pentru moarte şi să nu ajungi acolo complet golit, ca bătrînii ăştia acriţi şi nefericiţi. Prea puţin mă interesează dacă sînteţi credincioşi, atei, agnostici sau diabetici, nu e treaba mea. Eu cred unele lucruri şi o să vă vorbesc despre ele, dar nu mă aflu aici ca să vă conving să muriţi sau să vă spun ce pot să fie viaţa şi moartea. Sînt experienţele voastre, motivele voastre, opţiunile voastre. Punctul nostru comun este că viaţa nu ne satisface şi că vrem să terminăm cu ea, atîta tot. Vă voi învăţa cum să vă sinucideţi în mod eficace, ca să nu daţi greş, într-un mod frumos, original, învăţătura mea se referă la modalităţile de a te omorî, nu la motive. Nu sîntem o Biserică sau o sectă, în orice clipă, veţi putea să plîngeţi, să părăsiţi acest curs, să ţipaţi: toate astea aveţi dreptul să le faceţi. Puteţi chiar să vă îndrăgostiţi de vecinul vostru şi să regăsiţi gustul pentru viaţă De ce nu, asta vă va face să petreceti clipe plăcute, chiar dacă riscăm să ne revedem peste şase luni. Dacă, din nefericire, voi mai fi încă aici.

Cîţiva dintre vecinii lui Antoine rîseră. Profesoara vorbea calm, nu ca un tribun politic sau religios, ci cu dezinvoltura unei profesoare de literatură în faţa unui amfiteatru atent. Cu mîinile în buzunarele hainei de smoking, era atît de sobru sclipitoare încît nu avea nevoie să folosească efecte exagerate, scenice sau retorice, pentru a crea în mod artificial o emfază.
— Există o cenzură împotriva sinuciderii. Politică, religioasă, socială, chiar şi naturală, căci doamnei Naturi nui place ca cineva să-şi aroge drepturi în privinţa ei, vrea să ne ţină în lesă pînă la capăt, vrea să hotărască în locul nostru. Cine hotărăşte moartea oamenilor? Am delegat această libertate supremă bolii, accidentelor, crimei. Asta se numeşte hazard. Dar e fals. Acest hazard este voinţa subtilă a societăţii care încet-încet ne otrăveşte prin poluare, ne masacrează prin războaie şi accidente Societatea hotărăşte astfel data morţii noastre prin calitatea alimentaţiei, periculozitatea ambientului cotidian, a condiţiilor noastre de muncă şi de viaţă. Noi nu alegem să trăim, nu ne alegem limba, ţara, epoca, gusturile, nu ne alegem viaţa. Singura libertate este moartea; a fi liber înseamnă să mori.
Profesoara bău puţină apă. Rămase cu braţele sprijinite pe marginea pupitrului. Se uita atent la toţi participanţii din sală, dădea din cap, complice, ca si cum iar fi legat o intimitate înţelegătoare.

În următoarea oră şi jumătate, profesoara a ţinut cursul. A predat mai multe metode eficace de sinucidere. Şia învăţat auditoriul cum să facă un nod culisant adevărat, elegant şi solid, ce medicamente trebuie alese, cum se dozează şi se combină pentru a muri în mod plăcut. A dat şi a pregătit reţete de cocktailuri letale frumos colorate, asigurîndu-i că sînt delicioase. A prezentat în detaliu diferitele arme de foc şi efectele lor asupra oaselor craniene şi a anatomiei creierului, în funcţie de calibru şi distanţa de tragere; i-a sfătuit ca, înainte de a se apuca să-şi tragă un glonţ în cap, să-şi facă o radiografie a craniului pentru a stabili unde să pună ţeava ca să nu dea greş. Cu ajutorul unor diapozitive cu scheme descriptive, le-a arătat elevilor ei atenţi ce vene de la încheietura mîinii să-şi taie, cum şi cu ce să le taie. I-a sfătuit să nu recurgă la mijloace aproximative cum ar fi gazul. A povestit sinuciderea lui Mishima, a lui Cato, a lui Empedocle, a lui Zweig Toate aceste sinucideri circumstanţiale care conferă un sens lumii, în fine, a încheiat cursul cu un omagiu adus Prof. Edmond, amintind că este preferabil să conciliezi două forţe letale pentru a nu da greş: medicamente şi spînzurare, vene şi revolver

Câteva mai multe rânduri. Nu cred că toţi au avut răbdarea să le citească. Deci ce vroiam să spun e că mi se pare total absurd, lipsit de gândire. Acum întreb, există aşa ceva?

Din viata

Program de somn ! ! !

Pentru că săptămâna asta de vacanţă a fost foarte obositoare şi plictisitoare, dar mai ales din cauză că am adormit numai la ora 2 şi m-am trezit numai la 11 jumătate, după ce am citit un e-book despre somnul perfect, m-am decis ca săptămâna următoare să-mi fac un program strict cu intervalele orare în care îmi voi odihni mintea.

M-am gândit şi cred că o să mă pun pat la 11 şi o să sune telefonul la 7. 8 ore de somn sunt mai mult decât suficiente. Nu o să merg la petreceri şi nici nu o să ies seara, nu o să beau cafea sau alcool, iar vineri o să opresc alarma şi vreau să văd cât mă va lăsa organismul să dorm.

Dacă voi dormi mai mult decât în timpul sătămânii înseamnă că am nevoie de mai multe ore de odihnă, dacă nu înseamnă că mi-am revenit din programul prost pe care îl am acum.

Somn uşor!

Din viata

Am înnebunit

S-a terminat. S-a dus. Nu mai e.

Vacanţa, ce credeaţi? Scurtă, cu un program de somn dat peste cap, cu prea puţine ieşiri, dar cu mult fotbal pe gheaţă. Şi pescuit la copcă. Şi săniuş. Nu ştiu care e cauza, e prima oară când se-ntâmplă , dar aştept să înceapă şcoala. Şi sunt nerăbdător. Poate din cauză că vreau să încep tare? Nu am avut o medie mare pe primul semestru, pentru că nici nu am vânat note şi nici nu m-am omorât cu învăţatul.

Semestrul ăsta vreau să învăţ. Dar mai mult pentru mine. Adică o să învăţ doar ce mă interesează, în special informatică, engleză şi matematică (cât de puţin). Nu zic română, penrtu că nu o să învăţ foarte mult, decât că o să-mi fac temele (care le iau uşor de pe net). Dar o să lucrez la lectură. Mi-am propus să citesc cel puţin o carte pe lună. Cel puţin. Până acum am citit Ion, Maitreyi şi M-am hotărât să devin prost.

În ceea ce priveşte engleza, promit solemn (sunt ironic!) să nu mai fac gălăcie la oră. În sensul că nu voi mai fi eu ăla care face clasa să râdă. Vă mai amintiţi de sexy brăileanca, da? Cu informatica vreau să fac performanţă. Am cumpărat cartea C++ Ghid pentru începători de Brian Overland şi pot spune că mi-am făcut ordine în cap. Şiruri, matrici, pointeri. La matematică mai promit că încerc să-mi fac tema acasă. Mai mult nu spun!

Astea fiind spuse, îmi doresc felicitări!

Din viata

Ştii cum?

Am ajuns la liceu. Ce super e. Oare toţi ăştia de aici vor fi colegii mei? Ia uite unul acolo mai prost, hai să mă mă bag în seamă cu el că doar semănăm.

Văd că sunt două grupuri de băieţi, ăsta cu care stau în bancă şi restul. Ce-aş zice dacă m-aş integra în grupul restului? Super.

Ştii cum? Da de ce fac toţi mişto de mine? Hai că nu sunt chiar aşa de prost.

Azi am chiulit pentru prima oară. Dar dacă află mama? Mi-e frică. Ştii cum? Mai sunt profesori care mă cunosc şi vin pe la mine pe acasă şi dacă mă spun e rău de tot. Dar lasă că nu sunt aşa prost şi văd eu ce zic.

De când m-am băgat cu restul am numai note mici. Trebuie să iau măsuri. Dar nu pot, că sunt prost.

Azi am mai chiulit o dată şi m-am întâlnit cu o profesoară pe poarta liceului. I-am zis Eu nu chiulesc. Dar ce faci?

S-a terminat primul semestru. Ia să vedem ce medie mi-a ieşit. În generală am avut numai peste 9. Cum? 8,50 şi-umpic? Mă omoară mama acasă.

Gata. M-a omorât dar mergem mai departe. Pe semestrul ăsta promit că renunţ la restul şi mă apuc de învăţat. Dacă sunt prost, prost rămân, nu am niciun punct comun cu restul.

Ştii cum? Oricât aş încerca.

Fara categorie

Ferrari revine în sfera Need for Speed

Electronic Arts anunţă azi că Ferrari revine în NFS, însă doar pentru Xbox 360 şi la preţul de 10 dolari. Pack-ul Ferrari Racing Series poate fi downloadat începând cu 18 februarie şi conţine 10 super-maşini:

  • Ferrari F50 GT
  • Ferrari F430 Spider
  • Ferrari FXX
  • Ferrari Superamerica
  • Ferrari 599 GTB Fiorano
  • Ferrari F430 Challenge (Online/Quick event only)
  • Ferrari F430 GTC (Online/Quick event only)
  • Ferrari 430 Scuderia
  • Ferrari California
  • Ferrari 16M Scuderia Spider

“Need for Speed is recognized globally for showcasing amazing cars, including some of the world’s most desirable high-performance vehicles. We are thrilled to be partnering again with Ferrari. a spus Keith Munro, vice-preşedinte Electronic Arts.

Ultima oară când am văzut o maşină Ferrari în NFS, şi ultima oară când au existat maşini Ferrari, a fost acum opt ani, în Hot Pursuit 2. Mai departe aveţi câteva poze:

Din viata

Nus modest, mă!

Dar la urma urmei, ce este modestia? Unii zic că înseamnă a te purta simplu, a nu exagera atunci când vine vorba de calităţile, actiunile sau ideile tale. Însă acest lucru se numeşte mai degrabă prefăcătorie, decât modestie. Cel puţin aşa cred eu. Modestia este fundaţia solidă a tuturor virtuţilor, citat de Confucius, modestia nu e dezinteres, ci o atitudine, crede Liviu Rebreanu. Mădălin crede că modestia uneori o calitate, iar alteori un defect. Uite de exemplu, un elev care a luat 10 la o materie şi nu se laudă sau nu ţipă în gura mare, e un copil medest, iar aici modestia e privită ca pe o calitate. Dar uite un alt exemplu, când dai un interviu pentru a primi un job. Aici modestia nu e bună. Acela care va sări şi îşi va susţine ideile cu demnitate va avea de câştigat şi va primi job-ul pe care tu îl vrei şi ştii că poţi face mai multe decât respectivul, dar nu poţi spune pentru că tu eşti modest.

Uneori sunt modest, alteori nu. Încerc să-mi însuşesc modestia doar ca o calitate, iar când ştiu că modestia nu e bună şi devine un defect, mă străduiesc să fiu un om obişnuit. De 8 martie, câţiva dintre elevii liceului, printre care mă aflam şi eu, au realizat un moment artistic în coordonare cu Doamna Profesoară de română, o femeie care a trecut prin viaţă şi despre care am o părere foarte bună. Eu aveam rolul Prevenitului din schiţa Justiţie de Caragiale, iar dacă nu aţi citit, Prevenitul era permanet în stare de ebrietate. Am încercat cât am putut de mult, m-am străduit din răsputeri să imit un om beat, dar mi-am dat singur seama că nu reuşesc. Doamna îmi tot zicea să nu renunţ, mă îndemna să continui, dar ştiam că acelea îmi sunt limitele şi decât să o fac de râs am dat înapoi, chiar dacă ştiu şi ştiam că nu e deloc un lucru de apreciat, dar simţeam că există o altă persoană care se pricepe mai bine la rolul ăsta, şi, decât să fac eu pe adormitul în faţa a câteva sute de elevi, printre care şi profesori, mai bine cineva care ştie. Dacă nu găseam pe nimeni, clar, trebuia să beau înainte de serbare ca să pot face rolul Prevenitului. Atâta timp cât am cedat rolul meu, pe care mă străduisem să-l învăţ, unui alt copil care se pricepea mai bine decât mine, cred că am fost modest.

Alteori chiar nu îmi pot ascunde sentimentele, oricât aş încerca. Nu pot, ăsta e felul meu de-a fi, stilul meu de viaţă. Nu mă pot abţine să nu zic că eu am făcut chestia aia mai bine decât ăla. Însă vreau să mai precizez ceva. Doar, zic doar, atunci când ăla mă enervează sau mi-a făcut vreun rău îl aduc într-o dispoziţie proastă în faţa altora. Iar lucrul ăsta se întâmplă foarte rar.

Cu toate astea, tot nu mă consider modest.

Blogosfera, Din viata

STOP violenţa în şcoli

Câţi dintre voi nu aţi auzit ştiri de genul Prefesorul X a agresat-o sexual pe eleva Y după care a bătut-o sau Şoc: Un elev şi-a bătut profesorul pentru că nu-i plăcea cum râde. Ba chiar mulţi aţi asistat la scene de genul. Câteodată mă uimesc aceste ştiri, sunt fenomenale, extraordinare, nu ştiu cum să le spun, dar dacă mă gândesc mai bine, nu sunt decât părţi mai evoluate a ceea ce face profa mea de franceză. Când nu-i convine ceva, că ăla nu a citit bine un cuvânt sau că ăia doi vorbesc, are prostul obicei de a agresa elevii, cu vorbe sau palme. Nu zic că nu are motive, ba din contră, are destule, dar există un regulament, totuşi. Şi oricum, dacă chestia asta se află nu poate decât să-i taie maxim 10% din salariu. Crede că dacă mai are un an până la pensie poate face orice, că şi cu un an fără salariu întreg nu e mare lucru. Şi aşa sunt toţi profesorii care apar la televizor, în presă, pe bloguri, în ipostaze, desigur, neplăcute. Toţi cred că vor ieşi din orice căcat în care vor intra, dar nu se gândesc şi la partea nefericită a lucrurilor. Părerea mea, proprie şi personală, nu ştiu cât de adevărată este, dar stilul meu îmi oferă calitatea de a-mi susţine ideiile şi asta mă mulţumeşte. Sper că aţi înţeles până aici. Să trecem mai departe.

Nici nu mă stresez prea mult să citesc cum l-a bătut cutărescu pe profesorul de chineză că nu-i plăcea de râsul lui. Elevii aceia, că mi-e şi greu să le zic elevi, sunt în mare parte la SAM, iar acolo intră mai toţi şmecheraşii şi tupeiştii care nu ştiu un bob de carte. Nu toţi, ci majoritatea. Să ştiţi că şi la SAM sunt copii deştepţi. Să nu deviez, băiatu vine o dată la trei zile la şcoală, iar când ajunge pe aici îşi i-a la bătaie profesorul. Asta e dovada lipsei de respect, clar. De frică nici nu mai pun problema. Ce să-i facă Ministerul băiatului? Să-l exmatriculeze din şcoală? Oricum nu rezolvă nimic, că el oricum nu vine la şcoală doar să mai stea la o bârfă. Ori că vine, ori că nu mai vine la şcoală, el tot la furat se duce.

Şi în primul caz şi în al doilea consider că agresorii nu sunt întregi la minte. Oameni nebuni, ce mai Nu ştiu alţii ce cred, dar eu aş lua nişte măsuri severe împotriva violenţei în şcoli.

Sunt un om simplu, împotriva violenţei în şcoli. TU?

Blogosfera

Ieri am auzit un lucru bun despre mine şi blogul meu

Ieri am fost să mănânc o pizza cu un prieten, iar printre subiecte a venit şi vorba de online, de internet, în special de blog. Am auzit ceva care mă face mulţumit de blogul meu, de mine însuşi, iar acum îmi dau seama că nu am muncit atâta timp în zadar. Totul a fost cu un folos, şi uite, acum datorită blogului aud şi eu păreri bune despre mine. Sunt un copil care poate duce o frază până la capăt, iar asta spusă din gura unui om matur e extraordinar. Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat, dar eu când am auzit că tatăl lui îmi citeşte toate articolele, nu mai ştiam cum să reacţionez, eram fascinat, nu am putut zice decât: -Să mori tu? Aşa e? . Uimitor Când am zis că mă citesc şi persoane de peste 30 de ani am zis la sigur, uite dovada.