Din viata

Eu ce să mai cred?

În primul rând vreau să-mi cer scuze faţă de cititori, n-am mai scris pentru că mi-am petrecut timpul liber cu băieţii (şi fetele), iar timp de calculator nam mai avut deloc. Am avut un program, cu toate că nu se poate numi program, foarte încărcat; şcoală, fotbal, masă, somn Sper să-mi acceptaţi scuzele.

Povestea a început de când clasa a noua prindea rădăcini, chiar de la Examenul pentru Intensiv Info. Nu cunoşteam eu foarte mulţi copii, dar cu câţiva mă salutam şi mă cunoşteam. Am văzut că e ceva suspect, dar ce să fac? Am tăcut şi am mers mai departe. Când s-au afişat rezultatele, eu eram în clasă cu un văr şi cu naşămea. Nu mă deranja cu nimic, foarte bine, concurenţă, asta vroiam. Dar ea nu prea vroia, nici măcar să fim în aceeaşi clasă, cred. O zi vorbea frumos, o săptămână nu zicea nimic, două zile zicea Bună!, următoarele două săptămâni nu zicea nimic, evita, o zi mă duşmănea, îmi zicea tot felul de lucruri, eu tăceam, că doar eram rudă, nu mă puteam coborî atât de jos, alte trei săptămâni iar nimic şi aşa am ajuns în luna a şaptea de liceu, în acelaşi ritm. Am tăcut din gură până acum, dar când văd că le mai bagă şi altora strâmbe în cap nu suport, dar mă abţin, pentru că îi respect părinţii, sunt nişte oameni de treabă şi nu vreau să aibă o părere proastă despre mine. Tac, tac, tac! Nu zic nimic, nu o să zic! Dar ziceţi-mi voi ce să cred? Duşmănie, ură, invidie, ce e asta?

Ce mă enervează cel mai mult e că suntem rude

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *